joi, 15 martie 2018

Echivalente prevalențe

(Bivalențe sinonime)

Amprentele sunt semne remanente,
Ce nu își au motiv de-a-mbătrâni,
Și nici de-a fi, cândva, echivalente,
Cu un ceva ce grabnic ar pieri.

Neliniștea normalei prevalențe,
Denotă iluzoriul legământ,
Al unei lumi ce face diferențe
Între ce-i spus și scris într-un cuvânt.

Dar faptele puține-s unanime,
Și toate-s diferite, prin efect,
Că nu pot niciodată să exprime
Ceva concret și, cât de cât, corect.

Dar urmele, mai mult decât amprente,
Bat drumuri ce rămân a dăinui,
De multe ori părând a fi recente,
Sau chiar venind din următoarea zi.

Sub zodii de răscruci și confluențe,
Ideile mereu își iau avânt,
Găsindu-și, categoric, bivalențe,
Precum în Cer, așa și pe Pământ.

În prea puțina lumii limpezime,
Orice-i perfect e haos imperfect,
Și-s suprimate sensuri sinonime
Prin logica ideii de obiect.

sâmbătă, 3 martie 2018

Jocuri din cuvinte

(Jocuri din cuvinte)

Am început să scriu ca să mă joc,
Și-am revenit cu ce-am avut în minte,
Gând ticluit n-am vrut să pun în loc,
Dar nici să-nșir, de dragul lor, cuvinte.

Și-am scris, încet, încet, și am tot scris,
Punând accent pe vorba-ntâmplătoare
Lăsându-i înțelesul imprecis
Ca singură să-și dea, de vrea, valoare.

Le-am dat, ca și consemn, un laimotiv
Cules din gândul renăscut din fapte,
Obiectivând firescul afectiv
Redefinit mereu în miez de noapte.

Cu-n regăsit îndem, am vrut găsit
Un adevăr rostit în simplă formă,
Un adevăr ce parcă n-a voit
Să-și aibă, cumva, integrare-n normă.

N-am vrut nimic, a fost un simplu joc,
Mizând pe cele spuse dinainte,
Pe care, tot voind să le evoc,
S-au replicat în alte noi cuvinte...

Acum sunt toate... Un întreg complet
Ce completează, pas cu pas, o carte
Ce fi-va, cândva, descifrat secret
De cum s-a mers, sau nu, spre mai departe.

vineri, 2 martie 2018

Însemn de destin

(Drum prin destin)

Drumul vieții ne desparte,
cu-n motiv greu de știut,
Clar mergând, spre mai departe,
doveditu-i început,
Ca și început de lume,
primul pas e un genom,
Chiar de nu-i știut pe nume,
nume are... și e om.

Omule de lângă mine,
soarele mi-l dai să-l am,
E de-ajuns un gând spre tine
şi îl simt că-mi bate-n geam,

Nu-i nicicând ca totdeauna,
când par toate-a fi la fel,
Cum nu-i adevăr minciuna,
chiar când sensu-i dat de el,
Unică-i oricare clipă,
adevăru-i monocrom,
Viața-i toată o risipă
când nu-și are sens prin om.

Omule de lângă mine,
nopţi de vis ştiu c-ai să-mi dai,
E de-ajuns să-ţi simt privirea
şi-mi reamintesc de Rai!

miercuri, 28 februarie 2018

Semne și peceți

(De-acolo, de-acasă...)

Pe cer, minuni, mereu ni se arată
Când ochii lumii înspre cer privesc,
Însă e greu de spus că vreodată
Toți oamenii, de adevăr, vorbesc.

Scris de ar fi, puțini ar vrea să creadă
Că înțelesul nu le-ar fi real,
Ar spune chiar că mulți nu vor să vadă
Ceva ce-i pentru ei, în special.

Ideile, ce vin, mereu ne cheamă
Înspre cotlonul propriei gândiri,
Lăsând, din lene, locul cel de seamă
Minciunii și absurdei nesimțiri.

Cel mai adesea, rar de tot din teamă,
Se face pasul, mare, înapoi,
Luându-se, ca bun, ce se proclamă,
În așteptarea vieții de apoi.

Și-ajung, în desuet, idei să cadă,
Și așteptării i se dă temei,
Minuni vor toți, pe cer, mai des, să vadă,
Uitând, de fapt, că o minune-s ei.

Şapte peceţi acum se rup deodată,
Şapte mari semne-acum se împlinesc,
Şi-aşa redevenim cei de-altădată
Să ne-mplinim destinul omenesc!

luni, 26 februarie 2018

Ecou în carusel

(Eternitatea prin dilemă)

De când lumea şi pământul,
Grea e fapta, nu cuvântul,
Şi-mprejuru-ţi toţi se vor
Doar când simt că e uşor,

Zic unii că e firesc,
Ori motivu-i omenesc,
Că nimic nu-i ideal
Într-al vieții trai real.

Alții au alte păreri,
Văd, în orișice, poveri,
Văd tiparul ca model,
Modelat în chip și fel.

De când lumea și pământul,
Vântul duce-n zări cuvântul,
Și-n întoarcere-i găsit
Mult schimbat, ba chiar mințit.

Pare nou că-i uneori,
Corectiv de mari erori,
Dar deloc nu-i altul, nou,
E același, cu ecou.

Însă numai Dumnezeu
E cu tine când ţi-e greu.
Şi mereu, mereu... la fel...
Viaţa-i doar un carusel...

duminică, 25 februarie 2018

Perpetuu persistent

(Evidentele realități)

Eu, vieţii mele, ştiu, îi sunt dator...
Sunt obligat să fiu învingător...
N-am dreptul de-a gândi că pot să mor...
Şi voi învinge, chiar de nu-i uşor...

Încă mă simt, de multe ori, copil,
Gândesc un drum ce pare dificil,
Simt dorul că, deși îmi e servil,
Mă vrea să-i fiu, la rândul meu, docil.

Mă simt, fără de știrea mea, bătrân,
Dorindu-mi evidența că rămân
Cel ce sfârșitul pot să îl amân,
Uitând să fiu orgoliului stăpân.

Dar mă găsesc, de-a dreptul, repetent,
Un simțământ extrem de persistent,
Că sunt făptuitor adolescent
Al clipei definite de prezent.

Toate devin, în cumul, corolar
Al timpului ce-mi cere iar, și iar,
Să mă gândesc că-i sunt, în inventar,
Un rău ce rar îi este necesar.

Eu, totuși, îmi permit să fiu real,
Și să declar că-s element vital
Pentru oricine mi se vrea egal,
Perpetuu consecvent în mod normal.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Ziua, ca un tot, tribut

(Lacrima de soare)

Sunt lupul singur care, seara, plânge
când simte că minciuna îl înfrânge...
şi dă mereu tribut o zi din viaţă
pentru un vis în prag de dimineaţă,
simţind mereu că lacrima nu doare
când e un dar al razelor de soare.

Când noaptea e în trecere înceată,
și nici ca rază luna nu se-arată,
încă mai crede că așa-i în viață,
ploaia ce vine-n zori e doar răzleață,
urmând o altă seară, trecătoare,
mizând pe rostul lacrimei de soare.

Și totdeauna stă în căutare,
știind că miza clipei este mare,
că simplul pas spre moarte, sau spre viață
dă gândului idee îndrăzneață,
ce nici nu poate fi întâmplătoare
atât cât nu e nou nimic sub soare.

Zilei, în zori, visând îi stă de strajă
știind că-i miez de nucă, fără coajă,
și dă crezare altei zi de viață,
sperându-și serii o schimbată față,
când va pleca, din nou, la vânătoare,
căutător al lacrimei de soare.