(De-acolo, de-acasă...)
Pe cer, minuni, mereu ni se arată
Când ochii lumii înspre cer privesc,
Însă e greu de spus că vreodată
Toți oamenii, de adevăr, vorbesc.
Scris de ar fi, puțini ar vrea să creadă
Că înțelesul nu le-ar fi real,
Ar spune chiar că mulți nu vor să vadă
Ceva ce-i pentru ei, în special.
Ideile, ce vin, mereu ne cheamă
Înspre cotlonul propriei gândiri,
Lăsând, din lene, locul cel de seamă
Minciunii și absurdei nesimțiri.
Cel mai adesea, rar de tot din teamă,
Se face pasul, mare, înapoi,
Luându-se, ca bun, ce se proclamă,
În așteptarea vieții de apoi.
Și-ajung, în desuet, idei să cadă,
Și așteptării i se dă temei,
Minuni vor toți, pe cer, mai des, să vadă,
Uitând, de fapt, că o minune-s ei.
Şapte peceţi acum se rup deodată,
Şapte mari semne-acum se împlinesc,
Şi-aşa redevenim cei de-altădată
Să ne-mplinim destinul omenesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu